Pe 31 mai 1970 Liceul de Arte Plastice din București a primit numele unuia dintre prestigioșii pictori români, Nicolae Tonitza (1886-1940), el însuși un ilustru pedagog ce formase multe generații de învățăcei întru artă la Academia din Iași. Astfel, Liceul „Nicolae Tonitza" intra într-o nouă etapă a existenței sale după două decenii de funcționare.
Istoria acestei importante instituții bucureștene de specialitate este interesantă prin existența sa agitată, răspândită în mai multe localuri, schimbându-și adesea sediul central și numele. In prima sa formă a fost cunoscută drept Școala Medie Tehnică de Artă, reunind artele spectacolului cu artele vizuale: coregrafie, muzică și plastică. Dar această coexistență nu a ținut decât un an școlar (1949-1950) căci, în următorul, specialitățile atât de diferite, care comportau spații deosebite de desfășurare a cursurilor, s-au despărțit și, în 1950, a apărut Școala Medie Tehnică de Arte Plastice. Acesteia i-a fost acordată vechea clădire a Școlii Profesionale de Fete Nr. 1 "A. F. Robescu". Și acest local are povestea sa ce trebuie relatată ca semn de omagiere a unui om minunat, trăitor într-o epocă glorioasă.
Alexandru F. Robescu (1838-1914), era fratele mai cunoscutului Constantin F. Robescu (1839-1920), inginer, profesor de silvicultură la Universitate, Director General al Telegrafelor și Poștelor, deputat liberal, primar al Capitalei în mai multe rânduri (1895-1899, 1902), președinte al comitetului de inițiativă pentru ridicarea Monumentului Pompierilor de pe Dealul Spirii, membru corespondent al Academiei Române (1871). Alexandru F. Robescu a fost el însuși profesor de matematică la Liceul Matei Basarab, unde a avut niște neplăceri fiind pe nedrept învinuit de imoralitate, în 1869, și de părtinire în examinarea unor elevi, în 1873 - acuzații dovedite nefondate de o comisie de anchetă formată din distinși universitari. Legat de învățământul românesc ale cărui necesități de spațiu le cunoștea prea bine, în 1902, el donează Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice - prin Spiru Haret, titularul acestui portofoliu - casele și terenul din str. Fântânii nr.12 pentru a găzdui Școala Profesională de Fete ce trebuia să-i poarte numele. Actul de donație este plin de savoare prin felul în care este conceput, în concordanță cu uzanțele timpului, și prin numele străzilor cu care se învecina proprietatea sa, cu nota lor revolută, dintr-un București dispărut: str. Fântânii, rebotezată General Berthelot după primul război mondial, apoi Alexandru Popov în primii ani ai puterii populare, apoi Nuferilor, pentru a reveni astăzi la numele bravului și nobilului comandant al misiunii militare franceze în România care a avut un aport atât de însemnat la reorganizarea armatei în 1917; str. Manea Brutaru devenită General Budișteanu; str. Banului, singura al cărei nume a rămas neschimbat până acum. În 1924, lângă vechea casă Robescu în stilul eclectic al finelui de secol XIX, cu stucaturi și ornamente de fier forjat, se începe construcția unui nou edificiu cu subsol, parter și trei etaje, ce va fi terminat în 1941 și în care, în 1950, s-a instalat Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" (actualmente Academia de Arte).
La recensământul caselor din 1940-1941, pe terenul de 2900 m2 donat de Alexandru F. Robescu existau patru corpuri de casă: A) corp (mijloc) parter și două etaje; B) corp (dreapta) parter; C) corp (stânga) parter; D) corp (fund) parter, etaj și curte. în 1923, în curte a fost așezat un bust de bronz al donatorului, realizat de sculptorul C. Stănescu, pe al cărui soclu stă scris: "ALEXANDRU F. ROBESCU / 1838-1914 / Școala recunoscătoare".
După acest lung excurs în istoria clădirii să ne întoarcem la istoria școlii noastre: în 1956, Școala Medie de Arte Plastice a fost ridicată la rangul de liceu. Un destin ciudat a făcut ca el să nu aibă vreodată un singur local, menit să concentreze atât conducerea și administrația cât și sălile pentru cursuri de cultură generală și de specialitate. În vechea casă Robescu din str. General Berthelot nr. 12 a continuat să fie sediul central precum și câteva ateliere și săli de clasă; alte ateliere (modelaj, desen, pictură) se aflau într-o altă clădire istorică, pe str. Dr. Sion nr. 2, în ceea ce mai rămăsese din Muzeul Kalinderu după distrugerea sa în timpul bombardamentelor din 1944 - spații somptuoase cu trepte de marmură cu balustrade din fier forjat, tavanuri și cornișe cu stucaturi, uși grele de feronerie; internatul și cantina cu dotările aferente, împreună cu alte câteva ateliere (pictură, desen, gravură) se aflau în str. General Berthelot nr. 18. În intervalul 1967-1969, clasele de cultură generală au fost mutate la Școala Generală nr. 152, pe str. Virgiliu nr. 40, iar din 1969 a fost acordat, în același scop, localul din Calea Plevnei nr. 124, care a devenit sediul central al liceului. În 1973 i se adaugă și clădirea din str. General Berthelot nr. 58, unde funcționase Liceul German, mutat în altă parte. Acolo au fost concetrate atelierele căci, considerându-se că nu mai oferea securitate elevilor și cadrelor didactice, vechea clădire a Școlii "Alexandru F. Robescu" a fost închiriată Uniunii Artiștilor Plastici pentru ateliere, la începutul anului 1974. Pentru clasele de cultură generală, în 1977, a fost obținut un edificiu școlar tip pe Șoseaua Iancu de Hunedoara nr.27 (fost Ilie Pintilie). Să sperăm că tribulațiile și anabasa Liceului de Arte Plastice "Nicolae Tonitza" s-a oprit aici.
Începând cu anul școlar 1975-1976 liceului i-a fost adăugat și ciclul gimnazial (clasele V-VIII). Până atunci, elevii acestui ciclu doritori de a se perfecționa în arte plastice aveau posibilitatea să frecventeze, de două ori pe săptămână, atelierele de specialitate, continuând să urmeze cursurile de cultură generală la școlile unde erau arondați.
Pe lângă tehnicile de bază necesare oricărui plastician - desen, pictură, modelaj - programa analitică a liceului oferea elevilor o mare varietate de specialități pentru care aceștia puteau opta: ceramică, textile, grafică, gravură, sculptură, pictură de șevalet, pictură monumentală, design ambiental, desen animat. În ultimii ani la acestea s-au adăugat: design industrial, design vestimentar, scenografie, restaurare, pictură monumentală.
Între îndrumătorii pașilor mai timizi sau mai siguri ai începătorilor s-au aflat nume de marcă ale plasticii românești din deceniile cinci și nouă ale acestui veac. Unii dintre ei au trecut în neființă și se cuvine să le păstrăm o pioasă amintire: Vasile Brătulescu (1916-1981), Teodor Dan (1917-1981), Vitalie Nereuță (1925-1988), Remus Sîrbu (1936-1975), Aurelia Heinerich (1931-1988), Simion Iuca (1907-1994), Victoria (Vivi) Văraru (1925-1977), Crina Ionescu-Călinescu (1939-1992), Eugen Lungu (1928-1989), Nicolae Butnaru, Traian Apostolescu (1915-1982).
Ariton Petrescu (1916-1989), director al instituției timp de peste două decenii, s-a confundat cu aceasta. Liceul de Arte Plastice a fost, în mare măsură, opera sa, dedicându-i-se cu trup și suflet. Masiv dar delicat, umblând cu pas agale dar apăsat, parcă niciodată grăbit, echilibrat și calm dar capabil de a arunca fulgere prin ochii săi negri (de obicei atât de blânzi) către cel căzut în greșală, cu glas cald de bas care putea deveni tunător în situații limită, patern dar ferm și intransigent cu elevii și profesorii deopotrivă, Ariton Petrescu s-a impus ca Directorul tradițional al școlii, luptându-se pentru prosperitatea ei și dând drumul efluviilor de bucurie pentru orice succes. Cât de mult știa să arate apreciere și să încurajeze pe cei deosebit de talentați care se remarcaseră prin activitatea lor! Cât de entuziast era în acea duminică de 31 mai 1970 cănd a anunțat oficial conferirea numelui lui Nicolae Tonitza liceului nostru! Toate clasele, adunate în careu în curtea localului din Calea Plevnei nr. 124, ascultau înfiorate discursul său vibrant. O altă alocuțiune a fost rostită de profesorul Afane Teodoreanu, depănând amintiri despre Tonitza ca profesor, artist și om, așa cum îl cunoscuse în vremea când i-a fost student. După aceea a fost prezentat bustul de bronz făcut de Oscar Han celui ce, de atunci încolo, aveau să fie patronul liceului. Această lucrare de valoare patrimonială urma să fie așezată în holul de onoare, pe un soclu de stejar lustruit. Ca oaspeți de vază la această ceremonie s-au aflat autorul bustului, venerabilul sculptor Oscar Han (1891-1976) - fost prieten cu Tonitza și membru în "Grupul celor patru", alături de acesta și de Ștefan Dimitrescu și Francisc Sirato - și Corneliu Baba (n. 1906), maestrul penelului românesc. Sub ochii distinsei asistențe a fost dezvelită noua firmă a liceului. De asemenea, matricola în alb și roșu de pe mâneca uniformei a fost înlocuită de cea în albastru, alb și galben, pe care era imprimat numele patronului. Pentru realizarea proiectului acestei matricole fusese organizat un concurs pe școală care incitase foarte mult emulația dintre elevi.
Aparatul de filmat al secției de desen animat era mânuit cu dexteritate pentru a imortaliza toate detaliile acestei festivități. Când tocmai se dădea citire telegramei de recunoștință din partea liceului către conducerea de partid și de stat - ce era de rigoare în acele timpuri - toaca și clopotul bisericii Sf. Gheorghe de alături au început să bată, chemând credincioșii la slujba duminicală și astfel acoperind sforăitorul mesaj partinic. (De multe ori se întâmpalse ca, în timpul adunării în careu, când se anunțau diverse noutăți, bune sau rele, același clopot, cu dangătul său grav, plin, să-i întrerupă pe vorbitori și să deranjeze cadrele didactice prea zeloase în propovăduirea ateismului, bucurându-i însă pe elevi, care astfel nu mai auzeau veștile neplăcute, coercitive). Cei care primiseră de acasă o minimă educație religioasă și-au zis, în sinea lor, că era semn bun. Și așa a fost. Elevii de atunci au devenit artiști, s-au maturizat, au albit și au chelit; unii chiar nu mai sunt, trecând pretimpuriu Stixul. Dar liceul există și va mai exista mereu pentru a forma alte și alte generații de viitori plasticieni.
— Adrian-Silvan IONESCU